Ștefan Mitroi - dublă lansare de carte

Muzeul Național al Literaturii Române găzduiește miercuri, 20 septembrie 2023, ora 18.00, în Grădina MNLR, evenimentul de lansare a volumelor „O scurtă istorie a veșniciei” și „Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri” de Ștefan Mitroi.

Interviu realizat de Mădălina Corina Diaconu cu Ștefan Mitroi.

 

Odinioară procuror, de mult mai multă vreme însă poet, prozator, dramaturg și publicist, Ștefan Mitroi s-a născut în ziua de 5 mai 1956, în satul Siliștea, județul Teleorman. A făcut școala generală în satul natal, iar liceul în orașul Alexandria. Absolvent, în 1980, al Facultății de Drept din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a fost pentru scurt timp procuror la Alexandria, apoi redactor la ziarul „Scânteia tineretului”. După 1990, redactor-șef al ziarului „Tineretul liber” și președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A debutat editorial în anul 1986, cu volumul „Nimic despre singurătate”. A publicat peste 20 de cărți de proză, poezie, teatru și literatură pentru copii. În 2010, a primit Premiul Academiei Române pentru romanul „Dulce ca pelinul”. A fost tradus din portugheză, franceză, spaniolă și bulgară. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Proză, București, în conducerea căreia se află. În anul 2010 i-a fost decernat Premiul Academiei Române pentru romanul „Dulce ca pelinul”. A primit, de asemenea, două premii ale Uniunii Scriitorilor, premiul Opera Omnia al Filialei Literatură pentru Copii și Tineret, 2011, și premiul Pentru cea mai bună carte a anului al Filialei Proză, 2016. Cărți publicate: „Viața inversă a lui Cocostel Ouatu” (2005), „Dulce ca pelinul” (2008, 2016), „Biblia pentru furnici” (2013), „Guantanamo” (2014), „Jocuri de nenoroc” (2015), „Bâlciul de argint” (2015), „Atunci când era mereu duminică” (2017), „Goarna lui Tuturuz” (2019) şi „Tatăl fiilor mei” (2020).

Recent premiat de Uniunea Scriitorilor din România pentru volumul „Poveştile cerului, poveştile pământului”, Ștefan Mitroi mărturisește despre cartea sa „O scurtă istorie a veșniciei”: „Veșnicia din satul meu era de mult născută când am apărut eu pe lume. Mi-ar fi plăcut să fiu de aceeași vârstă cu ea, să ne jucam împreună, dar n-avuseseră nici macar bunicii mei norocul acesta și, din câte știam, nici bunicii lor. Nu-i dădeai însă vârsta pe care o avea. Părea să rămână mereu tânără. Veșnicia nu îmbătrânea deloc, spre deosebire de oameni, care făceau asta tot timpul. Chiar din cauza timpului li se întâmpla să îmbătrânească. Mai bine zis, a faptului că el nu stătea niciodată pe loc, trecea întruna, întocmai cum treceau oamenii pe drum. Doar ca pe oameni îi vedeam, crezând la început că rămân mereu tineri și ei, pentru a băga de seamă, mai apoi, că pășesc mai încet, că vorbesc mai încet, că le încetinesc toate: privirea, auzul, ținerea de minte, bucuriile, cheful de viață”. (mnlr.ro)